Studiile hidrologice ale US Geological Survey încă din secolul XX (Leopold & Wolman, 1960) au demonstrat că, atunci când un râu este constrâns între maluri de beton și albia sa este îndreptată, viteza curgerii apei crește brusc. Râul se transformă, practic, într-o conductă.
Același lucru se întâmplă și cu râul Bîc din Chișinău.
În timpul ploilor abundente, apa nu mai poate ieși în luncă și nu mai este reținută de vegetație sau soluri — ea se deplasează rapid în aval, cu o viteză periculoasă.
Cercetările recente (Brody et al., 2019, Journal of Environmental Management) confirmă că orașele cu râuri puternic canalizate suferă pagube mai mari în urma inundațiilor, mai ales în condițiile precipitațiilor extreme, tot mai frecvente din cauza schimbărilor climatice.
Betonul nu absoarbe apa, nu o filtrează și nu răcește orașul. El doar accelerează curgerea și transferă problema mai departe, în aval.
Problema principală nu constă în râuri ca atare, ci în îndreptarea lor.
În perioada sovietică, un număr mare de sectoare de râu au fost rectificate pentru extinderea terenurilor agricole, construirea de autostrăzi, căi ferate și alte infrastructuri.
Astăzi, în Republica Moldova, pentru „curățarea” a 1 km de râu se cheltuie între 800.000 și 1,5 milioane de lei. Aceste lucrări trebuie însă repetate periodic — iar costurile nu se termină niciodată.
Singura soluție durabilă este refacerea meandrelor naturale ale râurilor, nu adâncirea și îndreptarea lor continuă.
Râurile meandrează deoarece acesta este modul natural de disipare a energiei apei și de menținere a echilibrului dintre eroziunea malurilor și depunerea aluviunilor pe câmpii.
Meandrele:
încetinesc curgerea apei,
reduc riscul inundațiilor catastrofale,
susțin ecosistemele de luncă.
Îndreptarea râurilor, dimpotrivă, accelerează curgerea, duce la uscarea luncilor, distruge ecosistemele și mută riscurile de inundații mai jos pe cursul râului.
Râurile cu maluri naturale, vegetație și lunci funcționale se comportă complet diferit.
Platforma interguvernamentală IPBES (ONU, 2019) arată că malurile restaurate, zonele umede și luncile inundabile pot:
reduce vârfurile de viitură cu 20–40%,
încetini curgerea apei,
reîncărca apele subterane,
filtra poluanții înainte ca aceștia să ajungă în râu.
Exact aceste funcții lipsesc astăzi râului Bîc și multor râuri mici din Republica Moldova.
Potrivit Băncii Mondiale (2019), fiecare 1 euro investit în infrastructură durabilă și bazată pe natură economisește până la 4 euro cheltuiți pentru înlăturarea consecințelor dezastrelor.
OECD (2020) subliniază că:
soluțiile din beton necesită reparații permanente,
costurile lor cresc odată cu fiecare inundație extremă,
acestea se adaptează slab la noile condiții climatice.
Pentru Chișinău, acest lucru înseamnă milioane de lei cheltuite nu pentru dezvoltarea orașului, ci pentru remedierea efectelor unor soluții depășite.
Studiul Palmer et al. (2010, Science) arată că restaurarea râurilor duce la:
revenirea populațiilor de pești,
creșterea numărului de păsări,
refacerea populațiilor de polenizatori,
îmbunătățirea calității apei în 3–5 ani.
Pentru râul Răut și afluenții săi, aceasta este o șansă de a restabili funcțiile ecosistemice pierdute din cauza îndreptării albiilor, defrișării malurilor și presiunii agricole.
Zonele verzi de-a lungul râurilor nu sunt un „lux”, ci o necesitate climatică.
Conform revistei Urban Climate (Gunawardena et al., 2017), coridoarele verzi riverane:
reduc temperatura aerului cu 1–3°C,
diminuează efectul de insulă de căldură urbană.
Pentru Chișinău, care suferă tot mai des de valuri de căldură, restaurarea râului Bîc este o chestiune de sănătate publică și confort urban.
În întreaga lume, orașele renunță la beton:
Germania și Țările de Jos implementează politica „Room for the River”,
Seul a demontat betonul și a restaurat râul Cheonggyecheon,
Franța investește masiv în renaturarea râurilor mici.
